Te-am iubit mai presus de orice și moartea ta neașteptată și brutală nu a schimbat asta. Te iubesc la fel de mult și acum.
Deși am terminat psihologia, nu tot timpul înțelegeam boala ta, dar încercam. Îmi amintesc un citat „Până nu ai contact direct cu Alzheimerul, nici nu iți poți imagina ce boală brutală este.
Dacă aș fi bănuit doar, că în noaptea aceea vei pleca de acasă, așa, într-o liniște deplină, nu te-aș fi lăsat o clipă singur. Mai ales că nu te-ai mai întors… nu viu.
Faptul că nu am plâns la înmormântarea ta nu are nimic de-a face cu ceea ce simțeam pe dinăuntru. Dar, după trei zile și jumătate de căutări intense, am rămas fără lacrimi. Știind că te-am găsit, chiar și mort, era o ușurare. Te aveam, te puteam înmormânta.
Îmi pare rău că nu am putut să fiu alături de tine zilnic.
Vreau să-mi găsesc un soț care să fie exact așa cum erai tu.
Mie una mi-a plăcut că ai fost tăcut și introvertit.
Am scris o grămadă de lucruri, gândindu-mă la tine.
Boala ta mi-a deschis calea. Acum știu că vreau să-mi dedic viața profesională pacienților cu demență.
Uneori simțeam că-mi pierd răbdarea cu tine și de aceea ieșeam brusc din cameră, nu pentru că nu-mi păsa.
Te-am mințit de multe ori, legat de multe lucruri, dar pentru a te proteja, pentru a te împiedica să pleci de acasă în căutarea vreunei clădiri care nici nu mai exista poate.
M-am întrebat de atâtea ori dacă ai plecat de acasă în noaptea aceea… pentru că ai simțit că nu mai ai identitate și realitate? Oare erai conștient de ce ai făcut?
Dacă voi avea copii, ei te vor cunoaște prin intermediul pozelor și poveștilor mele.
Dacă voi avea băiat, al doilea lui nume, va fi numele tău.
Știu că și tu m-ai iubit pe mine, doar că uneori, din fericire rar, mai uitai cine sunt… însă niciodată nu uitai să mă iubești.
De atâtea ori am intrat în lumea ta, am jucat atâtea roluri și am spus atâtea minciuni, că uneori nici eu nu mai știam ce e real și ce nu.
De fiecare dată când aud un anumit cuvânt, mă gândesc la tine.
Nu umblu foarte des la cimitir, căci știu că tu nu ești acolo,–doar corpul tău. Tu ești undeva. Nu știu unde. Dar mai presus de toate, ești în inima mea.
Îmi voi aminti mereu de tine, numele tău va fi rostit în casa mea, pozele tale vor rămâne în ramă…
Îmi e dor de tine și aș vrea să te pot îmbrățișa, măcar în vis…
Îmi e teamă să nu te dezamăgesc, căci știu că tu mă privești și vezi tot ce fac.
Îmi pare rău că nu eram așa de apropiați când eram copil, dar mă bucur că ai fost prezent în viața mea.
Mă obsedează… cum ți-ai petrecut ultimele clipe… la ce te-ai gândit? Oare (și) la mine?
De multe ori m-am întrebat „ de ce eu?” și apoi mi-am zis „dar ce se alegea de tine, de sufletul tău dacă nu eram eu?” sau dacă veneam să te vizitez o dată la cinci luni și doar să-ți cer bani.
Te iubesc, te iubesc, te iubesc!!! Ne vedem, cândva, undeva, într-un fel….
My world, my rules 