Oare?

 

Dacă tu ai dispărea
Şi din rîsu-mi şi din plînsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumi!

 

Trebuie să învăț să-ți spun la revedere ca și cum ar fi adio, nu „ne vedem mâine”.  Nu ne mai vedem, nu așa cum ne-am văzut. Poate ne vom revedea într-o zi într-o cafenea și va fi exact ca într-un film clișeic: mă voi întoarce să-l chem pe ospătar și îți voi întâlni privirea. Nu mă vei recunoaște, nu după față, nu după chip, nici măcar după ochi nu mă vei recunoaște. Și presimt că nu se va întâmpla când vom fi amândoi bătrâni cu bastoane și nepoți enervanți. Presimt că se va întâmpla cât încă vom fi tineri și vom avea în minte amintirea noastră. Noi doi am trăit o poveste cu un happy end ciudat, nu am rămas împreună și da, era un happy end. Esențele tari se țin în sticluțe mici. N-avea rost să ne lungim, să ne ( dez)amăgim în zadar. Amintirea ta va dăinui o eternitate pe buzele mele, pe degetele mele pe care mi le-am împletit de atâtea ori cu ale tale. Mai ții minte, iubire, spuneai că nu vom ajunge niciodată ceea ce am fost la început: doi străini. Ce suntem azi? Nu suntem doi străini? Râzi? Râd și eu. Suntem doi străini cu multe amintiri, dar care nu au valoare egală pentru amândoi. Mă vei povesti cuiva? Sau nu am fost niciodată suficient de importantă încât să-mi rostești numele în timp ce bei bere cu băieții? Mi-ai uitat numele, așa-i? Ne-am fraierit ca la carte, puiule, ne-am fraierit mai urât decât se fraieresc  cuplurile din showbiz. Cum te-ai simțit, băiatule?

cigaretesmokingwoman-fc9ad066b5081ee205b1da5c4f91b6f9_h

Nu a ieșit nimic din asta, niciun poet nu ar fi interesat de povestea noastră, niciun scriitor nu s-ar împiedica de ea. Unde-i dramatismul? Nu își are locul într-o poveste așa de simplă cum era a noastră. Nimeni nu și-a dat viața pentru nimeni și nici măcar…ai vărsat  vreo lacrimă pentru mine, iubire? Nu, știu, doar ești bărbat.  Te întreb altfel: Te-ai îmbătat vreodată gândindu-te că tot ce a putut să fie, nu va fi? Te-ai îmbătat vreodată gândindu-te la mine?  Ai tras vreodată ultimul fum de țigară așa de intens și de profund încât te-ai înecat, gândindu-te că exact așa ai tras și viața din mine? Nu, hai că devin prea dramatică și nu e cazul. Este cazul, dragule? Nu, sigur că nu. Am răspuns eu sau oare a fost vocea ta în capul meu? Dar oare îmi mai amintesc cum suna vocea ta?

Ai întors pagina, dragule, eu recunosc că nu am reușit să fac asta încă, dar lucrez la asta. Voi reuși în cele din urmă.

 

Timpul meu

Cred ca mi-am petrecut foarte mult timp, meditand asupra lui. M-am chinuit prea tare incercand sa readuc la viata, sa readuc in prezent amintirile trecutului. Cred ca sunt genul de persoana care nu poate sa inteleaga ca totul are un sfarsit. Poate pentru ca sunt pretentioasa, critica si cam instabila emotional si sunt constienta ca foarte rar un eveniment sau o persoana declanseaza un foc de artificii in sufletul meu. Prin urmare, stiu ca in viata mea, evenimentele memorabile nu au loc in fiecare zi, nici macar in fiecare luna. Eu nu am amintiri, eu am doar amintiri pe viata. Fie imi amintesc toata viata, fie nu tin minte nici pana maine.

 

„Nebunele” din pădurea adormită

„Le vedem din ce în ce mai des, bete în club/Vodka e pe masă, ele sub/Moda cu paiul s-a dus, fetele azi beau, mai rău ca un rus”drunk-girl

 

Nu am mai scris de ceva vreme și nu doar din lipsă de timp, ci și de lipsă de subiecte.  Nu am avut inspirație, nu m-am uitat la televizor și nici nu am citit ceva care să-mi atragă foarte tare atenția, dar în dimineața aceasta, uite că s-a întâmplat.

Am observat  că în ultima perioadă, cuvântul „cool” a fost înlocuit de „nebun”. Până acum toți eram cool pe facebook, acum suntem „nebuni”. „ Nebun” este folosit în toate contextele posibile. Prietenele își spun una alteia „nebuna mea” ca o formă de alint( ce să zic?) Fetelor le place ca iubiții să le considere nebune din habar nu am ce motiv.( desigur imediat după „pitice”. Am observat că toate visează să fie „pitica lui”)

Este adevărat, dacă luăm DSM-ul în mâna, care este un fel de biblie a psihiatriei și a psihologiei clinice, 99% vom descoperi că suferim de o tulburare de percepție/personalitate  sau în cazuri mai grave, o tulburare psihotică de tip schizofrenie sau alte forme de psihoză mai puțin severe.  Deci, cu toții vrem să fim nebuni. Nu știu câți dintre voi realizați ce înseamnă într-adevăr acest cuvânt, pe care eu, personal îl detest. Cuvântul „nebun” folosit în circumstanțe psihiatrice este de prost gust, zic eu, deoarece acele persoane sunt bolnave mental și nu nebune. În Germania, dacă am înțeles bine, este interzis să folosești cuvinte defăimătoare pentru a eticheta pe cineva.

OK, ne abatem de la subiect. Ce Dumnezeu este așa de interesant  la cuvântul acesta, de ce toți adolescenții vor să fie „nebuni”. Spune-i unei tipe de 16 ani  într-un club că e nebună pentru că dansează pe masă de beată ce e și urmărește reacția. Acest cuvânt atât de frumos și tandru „nebun” va acționa asemenea unui  Duracell. Pe bune, tipa va reacționa de parcă cineva i-ar fi băgat o baterie în …acolo unde nu strălucește soarele și va începe să se agite și mai tare, va da din cap, din mâini, va țipa asemenea unei scroafe duse la tăiere( fără supărare, dar chiar se întâmplă acest lucru, cei care ieșiți în cluburi, știți despre ce vorbesc.) Pe la sfârșitul melodiei, care nu este deloc o melodie ci un bum-bum repetat 40 de minute  la intensități diferite, va fi așa de transpirată și relaxată de parcă ar fi atins Nirvana  și va privi în jurul său, căutându-l cu privirea pe bad-boy-ul  mult iubit, așteptând ca acesta să-i confirme că( s-a făcut de râs)  a strălucit suficient de tare Cu alte cuvinte, va face tot posibilul să se ridice la nivelul statutului său înalt de „nebună” Bine, adevărul e că, majoritatea fetelor se fac de râs prin cluburi și fără aceste stimulente verbale de tip „nebună”, dar nu putem nega acest plus de energie și prostie oferit de cuvintele de acest gen.

 

 

Another Wattpad post

Mi-ar face o deosebita placere daca ati arunca o privire.

 

Otrava

 

55120824-176-k269374

Nu stiu de ce apare textul asa dezorganizat...

Lilly  Austin le are pe toate: un soț iubitor, doi copii  frumoși și un cămin armonios. O vizită de familie le      schimbă pe toate.  Lilly îl cunoaște pe Oliver, fiul de   doar douăzeci și trei de ani al cumnatului său. Fără să   știe de ce, se găsește atrasă într-un mod aproape inuman  de tânărul său nepot prin alianță. 
Atracția se transformă în obsesie, iar de la probleme     profesionale la ignorarea soțului și a copiilor este doar  un pas.
Oliver la început nici nu observă impactul său asupra     acestei femei de treizeci și cinci de ani și când Lilly îi dă de înțeles ce simte, el o ia ca pe o glumă sau cel     mult prilej de aventură. Dovada lui de ignoranță le va   pune amândurora siguranța și viața în pericol.


Vrei schimbare?

change-300x249

 

Nu. Nu mai merge așa. Lumea se îndreaptă oară spre o direcție greșită? Am scris „oare” pentru că nu cred că sunt în măsură să comentez foarte mult pe tema asta. Până la urmă, cine știe cu siguranță care-i direcția bună și alegerea corectă. Nu vreau să intru în politică, dar uitați-vă puțin la protestele  din noiembrie.( la care am participat și eu). Am schimbat ceva? Aș fi naivă dacă aș spune că da. Nu, am înlocuit niște oameni cu alți oameni, sistemul a rămas același.

Distrugem, dar nu știm ce să punem în loc. Zdrobim, dar nu nu suntem în stare să construim nimic.  Și atunci de ce am participat la proteste? Undeva, în interiorul meu știam că nu se va schimba nimic. Incendiul din Colectiv a fost doar picătura care a umplut paharul. Noi eram și încă suntem mult prea leneși pentru a „săpa”după adevăr. Care adevăr?  Nu știu. Cert este că e un lucru absurd și o lipsă totală de respect față de cei morți și răniți, faptul că noi am transformat o tragedie într-un război politic. Într-adevăr, corupția din țara asta nu are limite și a avut un rol important în tragedia din Colectiv, dar sunt sigură că a cauzat și alte probleme.  Noi  am rămas tăcuți de fiecare dată.

Care a fost reacția noastră la evenimentele din 30 octombrie? „Asasinii!”, „jos cu biserica”( de parcă biserica ar fi avut vreo legătura cu incendiul)„jos guvernul” sau mai bine spus „jos toți!”

Întorcându-ne la problema bisericii, nu spun că reacția lor a fost una OK, chiar din contra. De asemenea, consider că nu avem nevoie de catedrale acoperite cu aur, mai ales că în ziua de azi( din păcate!) foarte puțini oameni mai umblă la biserică și niciodată nu vor umple „palatele alea”. Apoi, desigur, sunt total de acord că ar trebui să se investească mai mult în spitale.

Pe de altă parte însă, nu pricep de ce ne luăm de lucruri care contează atât de puțin. Mă( așa cum spune românul): Au murit oameni, copii care aveau toată viața în față. Au murit în chinuri greu de imaginat, iar noi în loc să ne rugăm pentru ei( nu să scriem un Amin pe facebook) și să donăm sânge, sau bani, stăm în fața laptop-ului și comentăm despre lucruri pe care nici nu le înțelegem.  Chiar credeți că o persoană cu arsuri pe 70-80% din suprafața corpului, care se zbate între viață și moarte pe un pat de spital ar fi interesată de ce zic preoții despre incendiu?  Nici schimbarea guvernului nu i-a ajutat, vă garantez.

Dintre toate sloganurile care s-au strigat, cel mai relevant era „Păcat-păcat de sângele vărsat.” Acesta era cel mai adevărat. Oamenii aceia au murit pentru nimic. Nu am reușit să schimbăm țara. Nu se rezumă totul la mită și corupție. Schimbarea presupune și alte lucruri: nu scuipa pe stradă, salută, mulțumește, ajută, nu maltrata animalele. Nu se învârte totul în jurul banilor.

Ceea ce s-a întâmplat, nimeni nu va schimba, dar putem să facem tot posibilul să nu se mai repete. Și când spun asta, mă refer la schimbări pe plan individual. Nu trebuie tot timpul să încercăm să-i schimbăm pe alții. Tragedia din Colectiv ar trebui să ne facă să ne punem niște întrebări: Cât de sigure sunt localurile în care mă distrez? De asemenea, îmi vine să-mi smulg tot părul din cap, când văd atâtea insulte la adresa patronilor. Au făcut o greșeală, dar nu una îndeajuns de mare pentru a fi criminali. Ceea ce s-a întâmplat în clubul lor se numește ghinion, deoarece se putea întâmpla oriunde. Majoritatea instituțiilor publice au problema pe care au avut-o ei.

Dacă vrem schimbare, trebuie săpat mai adânc. Trebuie noi să devenim un colectiv. Știu, parcă așa ne numeam cei care am fost la proteste, dar nu se rezumă totul la câteva ore. Trebuie să fim un colectiv în fiecare zi  și CU TOȚII. Mă refer la persoanele sănătoase, bolnave, cu dizabilități psihice și fizice, cerșetori, bogați, toți. Atunci poate-poate o să facem ceva.

 

 

Trist, dar adevărat

În ultimul timp am observat un lucru în sfera literaturii;  un lucru care mă irită la culme. Ce-i cu toată această nebunie cu tipul bogat, misterios și: fie a) afemeiat fie b) traumatizat/nu crede în iubire.

OK, am priceput 50 shades of Grey, un roman interesant în care doi oameni se f*t în stil hardcore, dar pe bune acum: abia de mai găsesc ceva diferit în librării sau pe platformele on-line. Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic cu 50 shades of Grey, nici măcar nu am citit cartea. Mi se pare foarte bine că o scriitoare amatoare a făcut o asemenea schimbare, a introdus ceva nou în literatură. Dar de ce toată lumea vrea să o copieze? Toată lumea vrea să fie următoarea E. L. James. Dacă vreți asta așa de tare, atunci urmați-i exemplul, nu-i mai copiați lucrarea.( să nu spun că unii eșuează urât de tot). Prin luarea exemplului, mă refer la faptul de a scrie ceva nou, pentru că asta a făcut ea. Văd în jurul meu potențiali scriitori sau scriitori foarte buni care își pierd timpul rescriind cartea lui James. Schimbă câteva nume pe acolo,  dau un nume diferti firmei sau companiei sau D-zeu știe ce a deținut Grey în carte și gata.

Scriu din clasa a X-a. Nu sunt profesionistă, nu am milioane de vizualizări și mii de voturi și nu mă consider mai bună decât cei pe care i-am descris mai sus. Știu  însă  un lucru: N-am avut două povestiri care să aibă același subiect. Fie scriam despre vrăjitori( asta a fost prima mea povestire, deoarece eu la 16 ani, nu scriam despre „oameni ce se f*t” nici măcar nu știam cum să scriu despre așa ceva și sincer nici acum nu mă consider expertă), fie scriam despre adolescenții din anii 80, fie despre oameni trecuți de 50 de ani, fie despre „oameni ce se f*t(da, da, da am scris și asta, deși niciodată nu acesta era punctul central al acțiunii)

Alte minuni pe care le-am observat:

se pare că încă nu am scăpat de sindromul literar  băiat bogat-fată săracă. Să dezvolt puțin această idee. De obicei, băiatul este liderul unei echipe de sport a liceului.( cu o mică și rară abatere de la regulă, când este mult prea arogant pentru a se implica în activități școlare care nu se ridic la nivelul mejestății sale); prietena lui este o pițipoancă care conduce majoretele și găsește o plăcere deosebită, orgasmică în a-și bătea joc de fata cea nouă.( de toți, dar mai ales de ea. Aparent fără niciun motiv întemeiat) Fata cea nouă( cu mică abatere de la regulă, fata cea veche, dar pe care nimeni nu a observat-o vreodată) este timidă, tăcută, inteligentă și foooooooooooooooarte frumoasă( deși ea nu știe acest lucru).  Arogantul, frumosul și sarcasticul băiat se îndrăgostește de ea.( desigur nu înainte de a încerca să se culce cu ea și să o dezvirgineze pentru că…ce să-i facem????  Așa e el. Majoreta face crize, vrea să se răzbune…blabla- cu toții știți ce urmează.

Ador să  citesc și vreau să citesc toată viața, dar dacă literatura nu se schimbă puțin, dacă nimeni nu introduce ceva nou și original, probabil voi sfârși,citind și recitind cărțile pe care  le citea străbunica.

Gândiți-vă puțin la literatura obligatorie de la liceu. Ne plictisea pe toți și pe bună dreptate, dar să vă dau câteva exemple: Enigma Otiliei, Baltagul, Ion, Nuntă în cer; aceste cărți nu se asemănau deloc sau foarte puțin. Repet: ne plictiseau la culme. Și acum, gândiți-vă la literatura contemporană. Citim același lucru iar și iar și nu ne mai săturăm. 50 shades of Grey e ficțiune. Degeaba voi sperați că un miliardar cu un Audi va cădea din cer ca să vă scoată din viețile voastre cotidiene și vă veți lăuda prietenelor cu realizarea voastră. E doar FICȚIUNE! Nu mai vreau să trăiesc pe planeta asta.

funny-50-shades-of-grey

Cateva curiozitati si mituri despre…depresie

Depresia a incetat demult sa mai fie considerata o dispozitie trecatoare. Tot mai multi oameni cad in capcana acestei afectiuni si societatea( incet-incet si societatea romana) a inteles ca se confrunta cu o adevarata boala. Putini dintre cei care sufera de aceasta afectiune se trezec si cer ajutorul. Si va spun un lucru: pana si cei care se trezesc de obicei o fac prea tarziu.

Depression-Ball-Chain

Deci, cateva mituri despre depresie pe care toata lumea ar trebui sa le abandoneze:

  1. Depresia=tristete.

Fals! Depresia intr-adevar poate sa insemne tristete, dar de asemenea se poate manifesta prin fericire aparenta si excesiva( in care pana si individul insusi crede). Depresia se poate exprima sub forma consumului excesiv de alcool sau tutun. Depresia poate dura ani de zile si acesta este principalul motiv pentru care tristetea nu este neaparat un simptom continuu. Oricat de distrus si necajit ar fi un om nu poate sa planga continuu.

2. Timpul vindeca toate ranile.

Poate, dar depresia nu este o rana. Depresia este o boala, iar bolile nu se vindeca cu timpul ci cu ajutorul unui tratament. Daca o persoana practica de ani de zile un sport si brusc se lasa si nu mai are chef de nimic, va garantez eu ca timpul nu va rezolva acest lucru.

3.Depresia este mai intensa la femei.

Fals. Din nou. Este adevarat: depresia afecteaza mai mult femeile decat barbatii, dar ca frecventa nu ca intensitate. Avem aceasta impresie pentru ca femeile se exteriorizeaza mai usor, plang mai des si sunt dispuse intr-o oarecare masura sa vorbeasca despre problemele lor.

4. Depresia loveste mai des in anii 2000, decat o facea prin anii 80-90.

Aici e vorba de o curiozitate pentru ca aceasta afirmatie este total adevarata. De ce? Relatiile inter-umane au devenit o umbra, o gluma proasta daca imi permiteti sa ma exprim in felul acesta. Relatiile amoroase la fel. Mai degraba ii scrii  pe facebook un „Te ubee puishorul mheu dragutz si micutz”decat sa-i spui acest lucru in fata. Ce folos ca beau si mananc daca nu ma vede nimeni, nu-i asa?   Desi incercam sa traim cat mai tehnologizati posibil, noi nu am fost facuti pentru asa ceva. Avem sentimente, avem temeri, suferinte, bucurii, nu suntem roboti si de aceea psihicul nostru nu mai face fata, nu mai tine pasul. Rata sinuciderilor a crescut foarte mult. De ce prin anii 80 sau chiar 90 acest lucru era mai rar? Oamenii traiau printre oameni, nu printre cabluri si monitoare. Tinerii munceau, isi gaseau mereu vreo ocupatie, nu aveau timp sa se gandeasca de ce „puishorul dragutz si micutz” a plecat. De asemenea cazurile de sinucidere nu erau asa mediatrizate, prin urmare pitipoancele frustrate nu stiau ca exista asa de multe feluri diferite de a te sinucide.